Angela Gheorghiu: "Este foarte greu ca un bărbat să mă accepte"

[ Autor Anca Nicoleanu ] [ Din categoria Interviuri ] [ Subcategorie Angela Gheorghiu ] [ Data articol: 2011-12-12 ] [ Din localitatea Bucuresti ] [ Tara România ]   Ca să fie acolo, sus, în topul celor mai mari artişti lirici ai lumii, Angela Gheorghiu plăteşte cu fiecare minut din viaţa ei. În interviul pe care ni l-a acordat, celebra soprană mărturiseşte că nu o mai afectează răutăţile care se scriu despre ea în necunoştiţă de cauză, vorbeşte despre curajul de a spune "nu" atunci când este cazul şi recunoaşte deschis că şi ea, ca orice femeie care iubeşte, a trecut prin momente dificile în căsnicie. Angela Gheorghiu se află la Bucureşti să lanseze şi aici albumul "Homage to Maria Callas", dar şi pentru a fi prezentă la Opera Naţională, pe 28 noiembrie, la proiecţia publică a spectacolului "Tosca", o producţie 2011 a celebrei opere regale Covent Garden din Londra, în distribuţia căreia deţine rolul principal. Cum "s-a legat" alăturarea Angela Gheorghiu-Maria Callas? Casa de discuri a avut ideea de a face un duet cu Maria Callas, pentru că suntem amândouă la aceeaşi casă de discuri (n.n. EMI Classics). Ea, la vârsta mea, nu mai cânta de mult, a avut un alt tip de carieră, dar asta n-are importanţă, pentru că eu nu vorbesc de longevitate, ci de calitate şi de cât de mult m-a impresionat acest personaj, din toate punctele de vedere. Prima oară când am descoperit-o a fost pe disc, pentru că nu exista nici o operă integrală în care să pot s-o văd, plus că eu am descoperit discurile făcute în afara României mult mai târziu, când deja eram artist liric, când eram profesionistă. Am văzut cum arată când eram studentă şi am intrat în familia Gheorghiu (n.n. familia primului ei soţ). Ei aveau o discografie, casete video şi... aşa cum mi-am imaginat-o, aşa şi era. Aşadar, a fost ideea celor de la EMI. La început am fost şocată, am trecut prin toate fazele, de bine, de rău, m-am întrebat dacă e o nebunie, dacă e bine. Dar în momentul în care accept ceva, o fac cu toată inima. Şi mă dăruiesc cu totul, trup şi suflet. Cu ajutorul tehnicii cântaţi pe acest album, alături de Callas, "Habanera" din opera "Carmen". De ce această arie? Opera este o melodramă. Şi în toate operele mele mor la sfârşit. Specialitatea mea asta este, pentru că aşa le-a plăcut compozitorilor, aşa au fost ei inspiraţi... Mi-a plăcut imaginea Mariei în concertul respectiv. O vezi strălucind şi e fericită, radiază. Pentru că ea a fost o femeie foarte grasă şi, la un moment dat, a vrut şi ea să simtă, să se îmbrace altfel - unul dintre personajele pe care-l adora era Audrey Hepburn -, şi-a dorit să fie aşa din toată inima, e o reacţie normală a unei femei. Există asemănări între dvs. şi Callas? După tot ce a făcut în viaţa ei şi după tipul de personalitate, mi-am dat seama, în ani, că sunt multe similitudini între noi, printre care ardoarea cu care le face pe toate şi curajul. În marea majoritate, cântăreţii de operă sunt foarte docili. Sunt şi eu docilă, o, de câte ori am fost aşa, dar am şi curajul de a spune "nu" când e cazul. Sigur că nu e plăcut să refuzi sau să trebuiască să anulezi din diferite motive. Nu înseamnă că stau acasă fericită, dar îmi asum şi mă simt bine. Iar după 20 de ani, la tot ce am spus "nu" mi-am dat seama că am avut dreptate. Pentru mine e cel mai bine să înţeleg limitele mele şi că atunci când nu sunt bine, e mai bine să stau acasă, să nu mă fac să sufăr sau să-i fac pe alţii să sufere o dată cu mine. Este alegerea mea. Există şi momentele în care mai trebuie să refuz şi câte o regie. Măi, nu sunt bună de cobai... Şi nu vreau să mă duc să fiu falsă. Ce rost are? Aţi cântat la Moscova, în calitate de invitată specială a preşedintelui Dmitri Medvedev, la redeschiderea Teatrului Balşoi. După spectacol, preşedintele rus a stat mult în compania dvs. Ce v-a spus? Era şarmant (râde). Mi-a spus că am fost diamantul de pe coroană. I-am zis: "O, ce compliment, unde l-ai găsitĂ" (râde) A fost prima frază pe care mi-a adresat-o. După aceea, bineînţeles că am fost în compania directorilor de operă din lume, de la Covent Garden, Viena, Scala, oameni pe care-i cunosc de o viaţă, şi aceşti directori m-au rugat să-i introduc, să fac prezentările. Desigur, preşedintele voia să-i cunoască. A fost o lume plină de personalităţi. Am avut alături şi câţiva colegi. Placido Domingo? Nu, a anulat... Ceilalţi au venit. Mă gândeam că, dacă anulam eu, ar fi vuit lumea (râde). Aşa e, eventual se trezeau unii jurnalişti să spună că aţi făcut "mofturi"... Eu am foarte mulţi prieteni jurnalişti în toată lumea, înţeleg partea asta. De când o televiziune ca BBC şi-a întrerupt emisiunea ca să transmită spectacolul meu de la Covent Garden, de atunci până acum am înţeles multe, dar mi-am spus că, de fapt, eu nu sunt cea care stă de vorbă... Răspunsul meu adevărat este prin canto, prin arta pe care eu o fac. Dacă în timpul unui spectacol de atâtea ore, ţie ţi s-a făcut pielea de găină sau ai lăcrimat, eu sunt câştigătoare. Noi nu vorbim acum pentru că pot să vorbesc. Motivaţia pentru care noi vorbim este vocea mea, este darul meu. În rest... Este înţelept că vă detaşaţi de toate răutăţile pe care le spun unii şi alţii. Pentru că înţeleg, e o profesie. E o prefăcătorie generală, jurnaliştii se prefac că oamenii sunt interesaţi, dar nu este întotdeauna aşa, pentru că de-adevărat interesaţi sunt de oamenii pe care poţi să-i vezi tot timpul, accesibili. Dar există şi oameni care depăşesc prin ceea ce fac naţionalitate, religie, chiar capacitate de a înţelege. Mulţi oameni, pentru ca să-şi poată permite să facă o afirmaţie despre mine, îşi imaginează că pot sta la masă cu mine şi să fie aşa, foarte prietenoşi, şi să se prefacă că m-au înţeles sau că mă cunosc. Fals. Prieten sau coleg este cel care stă cu mine pe scenă şi care ştie într-adevăr cât plătesc eu şi ce mă costă pe mine o viaţă pentru a dărui altora. Pentru că eu mă dărui carne şi oase. Eu sunt plecată tot timpul. Eu duc o viaţă de hoteluri. Eu nu sunt acasă niciodată. Iar toată "bucătăria" mea nu este foarte simpatică. Eu nu mă plimb. Şi apoi eu nu cânt. Cântă cei care cântă cântece. Fără să jignesc. Eu interpretez. Pentru că opera înseamnă teatru cu muzică. Acolo este vorba de două genii: compozitor şi scriitor. Şi de o şcoală a mea şi un studiu... Nu numai a mea, vorbesc de profesia operetistică. Care este foarte grea. Pentru că instrumentul este corpul meu. Nu numai cele două corzi vocale. Ca să poţi să ajungi şi să rămâi Acolo, pentru ca oriunde te duci pe pământul ăsta reacţia să fie la fel, eu trebuie să MUNCESC enorm. Şi eu plătesc minut cu minut din viaţa mea! Nu înseamnă că dacă m-am întâlnit cu nu ştiu ce admirator, pentru că l-am lăsat să mă admire, cum îi las pe toţi, pentru că aşa am eu fantezia, înseamnă că ne putem permite să scriem orice. Scrieţi, dragii mei, dar sunteţi departe de a înţelege. Puteţi înţelege doar dacă aţi păşit măcar o dată în Operă sau într-o sală de spectacol şi aţi văzut momentul când din fiinţa mea eu am făcut un personaj şi vi l-am dat vouă. Eu acolo mi-am pus toată puterea şi tot sufletul meu. Aia sunt eu! Unii nu înţeleg că, de foarte multă vreme, eu sunt într-o altă dimensiune. Dar nu în sensul că sunt pe altă lume. Lumea poate să priceapă la ce mă refer doar dacă are măcar răbdarea de a-şi pune un disc, de a se uita la un DVD, de a veni luni la Operă sau dacă ia avionul să mă asculte în oraşele lumii. Nu m-am căsătorit decât din dragoste Vin mulţi români acum să vă asculte, pe marile scene? Din ce în ce mai mulţi. Pe vremuri, în sălile de spectacol nu vedeam un român. Acum, nu există spectacol în care să nu fie români. Mai mult, artişti care mă cunosc îmi spun: eu vreau să vin să te aud. Şi iau avionul şi vin special să mă audă. Este extraordinar. Mă bucur foarte mult şi sunt mândră pentru lucrul ăsta. Ultima dată eram la Londra, făceam promovare, şi au venit cel de la Antena 3, Mihai (n.n. Gâdea) şi Mircea (n.n. Badea) şi le-am făcut un tur în Covent Garden. Şi norocul a făcut că s-au trezit la un moment dat în decorurile de "Traviata" mea, în care eu am debutat. A fost extraordinar de emoţionant. Deci, dacă există aceste persoane care vor să vadă şi să simtă, atunci anumite fantezii umane de toată ziua se risipesc într-o secundă. Pentru că eu acolo sunt suflet, carne, sânge. Şi apoi eu nu fac parte dintr-o naţie care are suport. Eu, de 20 de ani, sunt românca Angela Gheorghiu. Şi nimeni nu m-a ajutat cu nimic. Tot ce am făcut, am făcut doar cu ce mi-a dat Dumnezeu, cu munca şi cu sacrificiile mele. Şi acum mă bucur că am veni în România să văd un spectacol de care mă leagă extraordinar de multe şi să-mi văd colegii. V-aţi iubit foarte mult profesoara de canto din Conservator, pe doamna Mia Barbu. Eu îi pomenesc numele de mii de ori pe an. Nu există program al meu în care să nu fie scris Mia Barbu, Adjud şi România. Eu, în fiecare zi a vieţii mele, sunt eleva şi fata de la Adjud care a ascultat-o şi care i-a dat absolut tot. Am invitat-o la înregistrări, am dus-o la Veneţia, am făcut câteva călătorii şi, până în ultima secundă a vieţii ei, eu i-am stat alături. Şi acum o pomenesc şi, de fiecare dată când iau o decizie, mă gândesc dacă ei i-ar fi plăcut sau nu ori ce m-ar fi sfătuit. Ea mă urmăreşte tot timpul, pentru că a fost o femeie extrem de înţeleaptă. N-a fost cântăreaţă de operă, dar a studiat opera. Maria Tănase i-a dat clasă de canto popular de la Liceul de Artă, dar ea a făcut cu mine numai operă. V-aţi împăcat cu soţul dvs., tenorul Roberto Alagna... El are un capitol important în viaţa mea, în romanul vieţii mele (râde). Sigur că l-am iubit şi pe Andrei, primul meu soţ, pentru că eu nu m-am căsătorit decât din dragoste şi prima, şi a doua oară. Sigur că există suişuri şi coborâşuri într-o relaţie. Iar în viaţa mea este dificil să poţi să accepţi întotdeauna altceva, pentru că eu totuşi duc o viaţă atipică, dintotdeauna. Este foarte greu, sincer, ca un bărbat, indiferent de naţionalitate, indiferent că se află în topul profesiei sale, să mă accepte. Şi nu sunt foarte mulţi cei care, inclusiv Roberto, la început, a fost puţin şocat, tu eşti din România şi tu să faci şi asta, şi asta... Nu pot să zic că nu mă înţelege, Doamne fereşte, suntem ca în oglindă, ne înţelegem atât de bine făcând aceeaşi profesie, dar există şi momente în viaţa unui cuplu când nu întotdeauna este bine. Sunt originală în ceva? (râde) Nu. Mi s-a întâmplat şi mie, nu este nimic interesant în povestea asta. Şi-acum e bine? Acum este foarte bine! Doamne-ajută! Va urma şi o colaborare profesională cu Roberto Alagna, în viitorul apropiat? Primul teatru care s-a bucurat de asta (n.n. de împăcare) a fost teatrul nostru, teatrul în care ne-am întâlnit, Covent Garden. În 2012, se vor împlini 20 de ani de la debutul nostru în "La Boheme", la Covent Garden, şi acest teatru va sărbători acest eveniment cu noi. Cum e să fii mamă? Mă zbat, încerc să fiu (râde), de multe ori exagerez şi sunt certată (râde). Sunt o mamă exagerată, în sensul că la mine cuvântul "nu" nu există. Sunt cea mai tare mamă, cea mai cool (râde). Atunci când mă duc cu Ornella sau Ioana, toţi prietenii încep: "vrem şi noi mama taaa" (râde). Datorită vieţii pe care o duc, am senzaţia că parcă ieri am terminat şcoala. Costumele de Operă sunt nimic pe lângă felul cum sunt îmbrăcaţi cardinalii, mitropoliţii Câţi ani avea Ioana când i-aţi devenit mamă (n.n. Ioana a devenit fiica Angelei după ce sora artistei şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină)? Am considerat-o fetiţa mea de la început. Am zis "avem copil" dar, efectiv, s-a ntâmplat când avea 6 ani. Pe Ioana am văzut-o prima oară pe scenă, la Covent Garden. Făceam "Turandot", eram machiată şi îmbrăcată în chinezoaică, nu m-a recunoscut. Deja vorbea engleză cu toată lumea. Împreună cu mama şi tata au nimerit exact în timpul actului doi. Au venit direct de la aeroport, i-am văzut de pe scenă. Cântam, şi i-am văzut în culise, mama, tata, Ioana. Am avut nişte emoţii.... Iar Ornella (n.n. fiica lui Roberto Alagna din prima căsătorie) avea trei ani. V-a ajutat cineva în noua postură? Călcaţi atunci pe un teren necunoscut, oarecum nepregătită şi într-un mod neaşteptat... Eu eram o mamă mai mult de vacanţe, ăsta e adevărul, pentru că fetele trebuiau să meargă la şcoală şi bunicile respective au avut grijă. Pe Ioana am dus-o la o şcoală la Londra. De la 10 ani ea este la Londra, acum studiază la Cantenbury. E foarte pasionată de limbile străine, adoră jazz-ul, e o mare figură. Şi Ornella e la fel, acum studiază cinematografia. Cât de importantă este credinţa în viaţa dvs? E esenţială. Mergeţi la biserică, atunci când veniţi în România? Mi se pare un circ... De preoţi nu mai vorbesc... Eu când văd circul, când îi văd pe cardinali, papă, mitropoliţi cum sunt îmbrăcaţi, zic: Dragilor, încă un pic şi ne întreceţi pe noi. Costumele de Operă sunt nimic pe lângă ce faceţi voi acolo. Mi se pare un teatru. Şi un circ extraordinar. Sper să se termine odată cu chestia asta, dar nu ştiu când se va întâmpla. În orice caz, încă este o problemă cu femeile în biserică, mai ales la ortodocşi, cu posibilitatea de a face şi femeile slujbe... Nu văd unde e diferenţa, dacă tot se spune că Iisus Hristos a fost născut de femeie. Să fim serioşi, totul este atât de patriarhal! I-am cunoscut pe toţi cei care lucrează în biserică, ei sunt erudiţi, dar joacă foarte mult teatru de care eu am obosit un pic. Pentru un om ca mine, care înţelege fenomenul credinţei, universal vorbind, cei care-şi spun costume de tot felul să se mai gândească. Mi se pare penibil, în 2011, ridicol. Nu văd nici o legătură cu Biblia, cu istoria religiilor, poate doar ca să facem filme. Franco Zefirelli da, a făcut filme, şi iar nu are nici o legătură cu realitatea, pentru că nu avem documente 100% că aşa s-a întâmplat. Sunt fantezii. Cum Franco Zefirelli a avut acea fantezie sau Leonardo da Vinci să facă ce-a făcut cu picturile acelea minunate, cu acei băieţi blonzi şi minunaţi. Sunt fantezii artistice, dar nu văd de ce trebuie spuse în viaţa de toate zilele. Am un prieten care este mitropolit la Timişoara, am vorbit cu el şi înţelege lucrul ăsta... Nu înţeleg nici de ce instrumentele nu pot fi aduse într-o biserică. Eu încă visez ca la Patriarhia română să pot cânta Tatăl Nostru cu orchestră. Este un subiect despre care unii zic că e tabu sau că fac un păcat. Nu, eu vorbesc de uman într-un loc în care tot oamenii trebuie să creadă. Tatăl dvs este acum călugăr la Muntele Athos. V-a surprins hotărârea sa de a se retrage la o mănăstire? Este alegerea lui. Şi o respectăm.

Nota actuala: 9 (din 1 note acordate) - Acorda o nota!

21-04-2017: Tulburătoarea poveste a sopranei de la Opera Iași. A învins depresia și cancerul!
Ana Maria Donose a luat primele lecţii de muzică de la bunicul ei, cel care l-a învăţat să cânte pe patriarhul Daniel. A ratat un contract la Covent Garden pentru că era prea tânără. S-a luptat c ... [ continuare ]
[ Autor Marius Margineanu ]
Din categoria Interviuri

16-12-2014: Elena Moșuc: "Ce îmi mai doresc? Să cânt roluri cât mai complexe!"
Un interviu realizat la Berna cu soprana ieșeană, de 23 de ani membră a companiei Operei din Zürich.

Presa din Elveția nu s-a sfiit să o compare cu Diva divelor, Maria Callas, nu doar pentru că și Cal ... [ continuare ]
Din categoria Interviuri

26-09-2014: Gânduri ale lui Ştefan Ignat
Ştefan Ignat este un nume cunoscut iubitorilor de operă, baritonul interpretând peste 50 de roluri principale. De curând, prim-solistul Operei Naţionale din Bucureşti a primit Premiul LyaHubic, ca o recunoaştere a a ... [ continuare ]
[ Autor Andrei Tinu ]
Din categoria Interviuri

26-03-2014: Soprana Felicia Filip reinventeaza fiecare reteta
Un artist adevarat pune suflet in tot ce face si incearca sa reinventeze orice lucru atinge, asta chiar si in bucatarie. Soprana de renume mondial, Felicia Filip, a impartisit cateva dintre secretele sale culinare.

Felicia Filip este ... [ continuare ]
Din categoria Interviuri

18-02-2014: Interviu cu tenorul Teodor Ilincăi
Tenorul şi poetul Teodor Ilincăi, din 2009 este oaspete al marilor scene europene. A debutat la Hamburg în opera "Macbeth" de Verdi, apoi a urmat Viena, Londra, Berlin, Paris şi lista ar putea continua. Astăzi tânărul solist străbate lumea ş ... [ continuare ]
[ Autor Irina HasnaÅŸ ]
Din categoria Interviuri